Sunt momente în viață în care simți că ai ajuns într-un punct în care vechile răspunsuri nu mai sunt suficiente.
Poate că din exterior lucrurile arată bine. Ai experiență, ai construit, ai învățat, ai obținut rezultate. Și totuși, în interior apare o întrebare: „Ce urmează?”
Pentru mine, coaching-ul a apărut exact într-un astfel de context.
Nu l-am ales doar pentru că voiam să mai adaug o certificare sau o competență profesională în ceea ce fac. L-am ales pentru că am înțeles că, pentru a-i putea ghida pe alții mai profund, aveam nevoie să continui să mă descopăr și pe mine.
Astăzi, când privesc în urmă, pot spune că coaching-ul nu mi-a schimbat doar modul în care lucrez. Mi-a schimbat modul în care gândesc, comunic, iau decizii și privesc oamenii.
Cred că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat.
De-a lungul vieții, fiecare dintre noi acumulează un set de convingeri și „programe mentale”. Ele vin din familie, școală, relații, experiențe, societate și din toate momentele în care am învățat ce este „bine”, ce este „rău”, ce „se poate” și ce „nu se poate”.
Fără să ne dăm seama, ajungem să funcționăm foarte mult pe pilot automat.
Gândim într-un anumit fel. Reacționăm într-un anumit fel. Luăm anumite decizii pentru că „așa știm noi”. Evităm anumite situații pentru că ne este teamă. Alegem uneori ceea ce este familiar în locul a ceea ce ne-ar putea duce într-o direcție nouă.
Și aici apare o diferență esențială:
Ce gândim nu este același lucru cu a ști cum să gândim.
Mulți dintre noi am fost învățați ce să gândim: reguli, informații, formule, răspunsuri corecte.
Dar cât de mult am fost învățați să punem întrebări?
Să analizăm o situație din mai multe perspective?
Să găsim soluții atunci când nu există instrucțiuni?
Să ne observăm propriile gânduri și să ne întrebăm: „Este aceasta realitatea sau este doar felul în care am învățat eu să o interpretez?”
Coaching-ul m-a ajutat să fac exact acest lucru.
Să pun întrebări mai bune. Să mă observ. Să nu mă grăbesc să trag concluzii. Să creez spațiu între ceea ce se întâmplă și modul în care aleg să reacționez.
Unul dintre cele mai puternice obstacole pe care le întâlnim este frica de eșec.
Frica ne poate face să rămânem în zona de confort, să nu încercăm, să amânăm, să nu ne asumăm riscuri și să alegem siguranța chiar și atunci când știm că avem nevoie de schimbare.
Dar există o întrebare pe care coaching-ul m-a învățat să o privesc diferit:
Ce dacă eșecul nu este opusul succesului, ci parte din procesul către el?
Am fost obișnuiți să privim greșeala ca pe o dovadă că nu suntem suficient de buni.
Dar o greșeală poate fi și informație.
Îți arată ce nu a funcționat. Îți oferă posibilitatea să ajustezi. Îți arată ce ai de învățat și ce poți face diferit data viitoare.
De aceea, îmi place perspectiva că eșecul poate deveni un aliat.
Succesul ne confirmă că ceva a funcționat. Eșecul ne poate arăta unde mai avem de crescut.
Iar coaching-ul te ajută să schimbi întrebarea din:
„De ce am eșuat?”
în:
„Ce pot învăța din această experiență și ce aleg să fac mai departe?”
Această schimbare de perspectivă poate modifica radical felul în care te raportezi la provocări.
Pentru mine, coaching-ul este despre conștientizare, claritate, responsabilizare și transformare.
Responsabilizarea personală înseamnă să încetezi să îți privești viața doar prin ceea ce fac sau nu fac ceilalți și să începi să te întrebi:
„Ce depinde de mine?”
Conștientizarea înseamnă să vezi mai clar ce te ține pe loc, ce convingeri te limitează, ce îți dorești cu adevărat și unde există diferența dintre viața pe care o trăiești și viața pe care ai vrea să o creezi.
Claritatea apare atunci când începi să vezi lucrurile dincolo de zgomotul mental.
Iar din claritate poate apărea acțiunea.
Nu întotdeauna ai nevoie de o soluție complicată. Uneori ai nevoie de întrebarea potrivită care să te ajute să vezi ceea ce era deja în fața ta.
Asta este una dintre frumusețile coaching-ului.
Soluțiile nu trebuie întotdeauna aduse din exterior. Uneori ele există deja în interiorul nostru, dar nu am învățat încă să le accesăm.
Pentru mine este foarte important să clarific acest lucru.
Coaching-ul este adesea confundat cu alte forme de sprijin, însă are propriul său rol.
Coaching-ul nu este terapie.
Nu este mentorare.
Nu este consultanță.
Și nu este despre a-i spune clientului ce să facă.
Un consultant vine, de regulă, cu expertiză, recomandări și soluții.
Un mentor poate împărtăși experiența proprie și poate spune: „Eu am făcut acest lucru și mi-a funcționat.”
În coaching, abordarea este diferită.
În loc să spun:
„Uite ce trebuie să faci.”
întreb:
„Ce ai putea face?”
„Ce este important pentru tine?”
„Ce opțiuni vezi?”
„Ce te împiedică?”
„Ce alegi?”
„Care este următorul pas?”
Această diferență poate părea subtilă, dar este fundamentală.
Coaching-ul nu creează dependență de coach. Din contră, urmărește dezvoltarea autonomiei clientului.
Aceasta este una dintre ideile în care cred cel mai mult.
Coaching-ul nu înseamnă să îi dai omului o rețetă care a funcționat pentru tine.
Pentru că ceea ce a funcționat pentru mine poate să nu funcționeze pentru tine.
Avem contexte diferite, valori diferite, resurse diferite, obiective diferite și experiențe diferite.
De aceea, coaching-ul creează spațiul în care omul își poate genera propriile soluții.
Nu este o relație de superioritate.
Este un parteneriat.
Coach-ul nu este „omul care știe tot”.
Este omul care știe să creeze un spațiu sigur, să asculte, să observe, să pună întrebări relevante și să îl ajute pe client să vadă ceea ce poate că singur nu reușea să vadă.
Poate cea mai importantă descoperire a mea este că această călătorie nu este doar despre a-i ajuta pe ceilalți.
Este și despre mine.
Pentru că nu pot vorbi despre conștientizare fără să mă uit la mine.
Nu pot vorbi despre responsabilizare fără să îmi asum propriile alegeri.
Nu pot vorbi despre curaj fără să îmi privesc propriile frici.
Și nu pot ghida un om spre transformare dacă eu nu sunt dispusă să continui să mă transform.
De aceea, alegerea de a deveni coach acreditat a fost pentru mine mai mult decât o etapă profesională.
A fost o continuare firească a unei călătorii pe care am început-o cu mult timp în urmă.
Coaching-ul m-a făcut să îmi pun întrebări mai profunde despre ceea ce vreau, despre cine sunt, despre ce construiesc și despre impactul pe care vreau să îl am.
M-a ajutat să fiu mai atentă la felul în care comunic.
Să ascult mai mult.
Să nu mă grăbesc să ofer răspunsuri.
Să am mai multă încredere în capacitatea celuilalt de a găsi propriul drum.
Și, poate cel mai important, m-a ajutat să înțeleg că nu trebuie să devii altcineva pentru a-ți transforma viața. Uneori trebuie doar să devii mai conștientă de cine ești deja.
Pentru că vreau să continui să învăț.
Pentru că vreau să fiu mai bine pregătită pentru oamenii care aleg să lucreze cu mine.
Pentru că experiența personală și profesională este valoroasă, dar nu înlocuiește formarea.
Pentru că vreau să construiesc un spațiu în care oamenii să se poată opri, să gândească, să se asculte și să își găsească propriile răspunsuri.
Și pentru că am ajuns să cred că una dintre cele mai importante forme de impact nu este să îi spui unui om ce să facă, ci să îl ajuți să descopere că este capabil să aleagă.
Coaching-ul nu este despre a repara oameni.
Oamenii nu sunt proiecte defecte care trebuie reparate.
Este despre a crea condițiile în care un om își poate vedea mai clar resursele, opțiunile, valorile, dorințele și următorii pași.
Pentru mine, coaching-ul înseamnă:
conștientizare → claritate → responsabilizare → acțiune → transformare.
Iar această călătorie nu se termină odată cu obținerea unei acreditări.
Dimpotrivă.
Acreditarea este doar o etapă.
Ceea ce urmează este practica, învățarea continuă, întâlnirea cu oameni diferiți și aprofundarea acestei meserii.
Pentru că, în final, alegerea de a deveni coach este și alegerea de a continua să crești.
Să înveți.
Să te întrebi.
Să asculți.
Să te transformi.
Și să creezi, prin ceea ce faci, un spațiu în care și alți oameni să își poată descoperi propriul potențial.
Poate că aceasta este, de fapt, esența coaching-ului pentru mine: nu să ofer oamenilor viața pe care cred eu că ar trebui să o trăiască, ci să îi însoțesc în procesul prin care își descoperă și își creează propria viață.
